Pescărușul cu piciorul rupt

Pescărușul cu penaj alb-gri își ducea traiul pe lângă litoralul unei mări nordice. O întindere de faleze, stânci, plaje pietroase, mlaștini erau casa lui. Sub soarele cristalin și norii curați el se plimba în zbor ore întregi prinzând rafalele de vânt care-i umpleau pieptul și aripile cu aer răcoros și proaspăt. Se legăna pe aceste vânturi și era fericit. Urmărea umbra sa pe oglinda apei, pe valurile fără astâmpăr. Atunci când simțea foame, marea îi oferea hrană. Atunci când simțea sete, izvoarele și râurile uscatului îi ofereau apă. Alături de alți pescăruși se juca în zbor, călătorea în locuri încă nevăzute sau căutau hrană pe plajele care treceau prin ciclul mareelor. Când vroia să rămână singur se retrăgea din stolul său de pescăruși și alegea vreo stâncă mai izolată pe care se cuibărea delectânduse cu liniștea perturbată doar de adierea vântului printre pietre. Acest pescăruș nu ducea lipsă de ceva dar vremurile începură să se înrăutățească. Marea, altădată bogată, și cu plajele ei, deveneau fără viață și fără hrană pentru pescăruș. Casa pescărușului era tot mai neprielnică pentru trai. Fără a avea o altă alegere, pescărușul părăsi locul îndrăgit și își căută un nou adăpost în lumea oamenilor.

Acolo, pe străzile lor, pe stâlpi, pe acoperișuri el își ducea traiul. Mai mereu flămând, fără tihnă, fără timp de pierdut, pescărușul își căuta într-una hrană printre resturile de mâncare ale oamenilor iar când era sătul căra din acele rămășițe la cuibul său pentru a-și hrăni puii și pentru a face rezerve pentru zilele negre când hrană era aproape imposibil de găsit. Odată cu intrarea în lumea oamenilor, viața pescărușului s-a schimbat profund. Prietenii cu care forma cândva un stol fericit de zburătoare s-au despărțit de el, veșnic fiind ocupați cu dobândirea hranei și adăpostului în acea lume frustrantă. Acum se întâlnea cu ei întâmplător sau doar atunci când se adunau să se apere de alte păsări inamice care invadau teritoriul stăpânit de ei. Și relația sa cu sine, și relația sa cu familia au devenit altceva.

Într-o zi, după lungi căutări de merinde observă pe o stradă o cutie de metal. Bănuia că în ea va fi pește conservat și își luă inima în dinți ca să coboare pe asfaltul străzii chiar în toiul unui trafic intens de mașini și oameni ceea ce nu ar fi făcut nici în ruptul capului mai înainte. Lângă cutia cilindrică de metal se apucă să ciugulească din resturile de pește. Pescărușul întorcea anxios capul prin părți. Tresărea la vuietul roților care treceau pe alături. Și într-un moment de neatenție se pomeni cu roțile unei mașini chiar în fața sa. Cu greu reuși să-și ferească trupul din calea roții care trecea peste el dar unul din picioare fu strivit sub greutatea obstacolului. Sărind într-un picior se adăposti pe trotuarul străzii. Piciorul rănit avea laba ruptă din toate încheieturile ei. Acum toate treburile pescărușului erau stopate subit ceea ce îl făcea apatic și dezorientat. Dar această nenorocire îl făcea să vadă altfel tot ce se petrecea în jurul său. Acum trăia o senzație necunoscută, simțea că până acum a trăit din inerție, o forță de mișcare neconștentizată de pescăruș care acum a încetat. Gânduri macabre și griji acute îi frământau spiritul. Cu un picior schilod, el nu va putea îngriji familia sa, el nu va putea ajuta stolul său de pescăruși și într-un final va muri el singur istovit de foame. Pescărușul privea îngrijorat la câte un om ce trecea pe lângă el. Se mișca de colo-colo de parcă acum nici o cale nu mai însemna ceva pentru el. Obosit de durere, se așeză pe pajiștea din preajmă sub cerul noros și tăcut, în larma străzii. Apăsat de povara neputinței, abia acum el se simțea cu adevărat eliberat de povara lumii oamenilor. Încet-încet sufletul său era inundat de o înțelepciune nebănuită: înțelegea că în lumea oamenilor relațiile de prietenie, relațiile de rudenie, relațiile de familie, relațiile de cuplu nu sunt libere, până și relația cu sine-însuși nu rămâne în starea ei firească. Dar dacă nu există o libertate autentică în acestă perversă lume atunci ce fel de legături mai sunt și acestea?! se întreba pescărușul. Învăluit de amintirile despre vechea sa casă nu putea decât să rostească în gând ca într-un acces obsesivo-compulsiv: Nu există relații! Nu există familie! Nu există sine! Nu există prieteni! Aici, toate acestea, nu există!