Măcinat de pietre

nuvelă

Mă urc în troleibuz. Mă uit la oamenii din jur. Fiecare cu ale lui. Unii discută, alţii privesc pe geam, alţii se uită la alţii şi tot aşa mai departe. Fiecare îşi are nevoile sale. Observ că se gândesc la ele în timp ce troleibuzul îi duce la destinaţie, ba chiar mai mult: observ că suferă din cauza acestora dar totuşi pe feţele lor există o urmă de speranţă că într-un final totul va fi bine. Desigur, şi ei se uită la mine. Ei mă văd calm, poate chiar relaxat. Zâmbesc, cedez locul unor doamne sau îmi cer scuze politicos de la cineva dacă e nevoie şi tot aşa continui călătoria cu troleibuzul. Din exterior, ei văd un om binedispus, pozitiv dar nu ştiu că interiorul meu e într-o fierbere teribilă. Aş vrea să mă ridic de pe scaun şi să încep a ţipa din toate puterile, ca să-mi descarc această înfierbântare, dar totuşi mă abţin şi continui să fiu politicos, şi ipocrit, de parcă cu mine nu se întâmplă nimic. Apoi troleibuzul ajunge la destinaţie. Ies afară. Mă duc acolo unde-mi trebuie. Pe stradă văd alţi oameni. Din nou, fiecare cu ale lui. Sunt în mijlocul lor. Unii stau pe bănci şi discută. Alţii se grăbesc să ajungă undeva şi tot aşa mai departe. Toţi se mişcă ca într-un gigant roi de albine. Se uită la mine şi văd doar un om care se duce undeva. Mă uit la ei şi mă comport ca ei: îmi caut de treburile mele cotidiene deşi aş vrea să mă trântesc în genunchi şi să încep a striga: de ce există atâtea incertitudini? de ce lucrurile sunt aşa de complicate? de ce teoriile filozofice sunt aşa de pesimiste? Şi iarăşi mă abţin şi merg mai departe.

350 m înălţime. Urina care izbucnise exploziv, se prelinse rapid pe pantalonii lui şi îi stropi faţa fiindcă vântul bătea cu 80km/h, în toate direcţiile. Privea în jos iar faţa lui se albea din ce în ce mai tare. Frica îi capturase mintea. Nu-i dădea voie decât să gândească că va muri. Până şi stânca de sub picioare îi părea nesigură. Frica nu-i dădea voie să gândească logic. Sângele îmbogăţit cu prea multă adrenalină îi traversa corpul tot mai des, îi simţea tremuricii şi căldura (din stomac). Încăpăţânarea şi frica erau într-o luptă crâncenă. Frica a pierdut. Se lăsă în voia vântului. Căderea creştea în intensitate. Simţurile se ascuţeau. Aerul era un gol înspăimântător. Pământul era un călău ce-şi ascuţea sabia. Agonia se dilata nemilos. O secundă, a douuuuaa secundă, a treiiiiia secundă, a... înainte era o lungăăăăă aşteptare. Un ceas mecanic defect, învechit, plin de păianjeni era timpul. Ce se va întâmpla, ce se va întâmpla? Butonul roşu de la bordul conştiinţei bătea alarma. Gândurile se amestecase haotic. Soluţii nu se mai putea căuta. Mintea era prea solicitată. Rămăsese în urma minţii blocate, o durere sufletească intensă. Prea intensă ca să fie percepută în întregime. Pământul îşi arăta colţii. Şi durerea rămăsese în urmă. Resemnarea nu se lăsă mult invitată. Privind cu ochii larg deschişi pământul îşi aştepta sfârşitul. Fără emoţii, fără gânduri, fără amintiri sau sentimente îşi aştepta sfârşitul. Îşi aştepta sfârşitul! Îşi aştepta sfârşitul! Îşi aştepta sfârşituuuullll!!! Călăul ridică sabia în sus. Se îndoaie ca un arc. Peste jertfă vine sabia de neoprit. Ecran negru. O durere grozavă de cap îl trezi la realitate. Îşi pierduse conştiinţa înainte de ecranul negru. Cu greu dezlegă funia de care atârna. 

 - Calculele mele au fost corecte! Am calculat corect înălţimea stâncii: 350 m! Grecii antici au avut dreptate! Trigonometria e o ştiinţă foarte exactă. Doar 5 mm m-au despărţit de ciocnire! Doar... Bucuria lui se termină din cauza unui gând. Faţa îi rămase nemişcată. Se apucă să-şi ciufulească agresiv părul. Decepţia şi disperarea îi inundase faţa.

Unii din noi ar putea povesti: Eu merg pe stradă. N-am două degete de la mîina dreaptă. Le-am tăiat cu sânge rece, fără morfină. Pe al treilea nu mi-a ajuns puterea ca să-l tai. Plămânii mei sunt ca o sobă ticsită cu cenuşă. Abia mai respir şi totuşi fumez. La fel şi sângele îmi este plin de otrăvuri inhalate. Cred că e mai otrăvitor decât veninul de şarpe. Eu merg pe stradă şi oamenii se uită la mine dar eu nu-i văd. Pentru mine ei nu există. Sunt un corp în descompunere, o epavă care se coboară încet pe fundul mării, cimitirul ei. Fără nici o remuşcare mi-am donat un rinichi unui necunoscut. Eu merg pe stradă şi sunt gol şi nu-mi pasă. Pentru mine noţiunea de ruşine nu există.

Un om cu părul ciufulit caută ceva prin buzunare. Alene, îşi târâie mâinile dintr-un buzunar în altul. Scotoceşte când într-un buzunar când în altul până îi cade o hârtiuţă jos. Ceva mai târziu o zăreşte pe asfalt. Se opreşte din scotocit ca s-o privească lung apoi se apleacă spre dânsa şi o ia în mâină. Se uită în hârtie şi-şi vorbeşte: 

 - Săritura de la 350m-este. Testarea scafandrului manual-este. Paraşuta lui Da Vinci? Nuuuuu! Cineva a testat-o deja. Trage o linie cu pixul peste Paraşuta lui Da Vinci. 

 - Supradoză de medicamente-am încercat. Dezamorsarea explozibilelor-făcut. Consum de apă radioactivă-făcut.  Explorarea lui Killimanjaro-este. Aşa, următoarea... Nu, sunt obosit şi m-am săturat şi oricum n-are nici o importanţă.

Din nou la o înălţime foarte mare, chiar mai mare. 

 - Următoarea este săritura cu o paraşută avariată. Şi puse bucata de hârtie în buzunar. Închise ochii, se pregătea să sară de pe-o stâncă. Frica i-a fost înăbuşită de durerea unei amintiri. Durerea îl rodea pe dinăuntru ca un vierme care mănâncă lemnul. Isteria îl înconjura. Ea era un incendiu colosal. În plină grabă reveni la realitatea exterioară şi îşi scoase din spate ghiozdanul. 

 - Gata, fără paraşuta de rezervă! Se chinuia în neîndemânarea disperării s-o scoată din ghiozdan. Acum se temea mai mult de sine însuşi decât de săritură. Trăgea de paraşuta care se blocase în ghiozdan până când furia îi înlocui isteria. Ridică ghiozdanul şi cu mare acceleraţie se îndreptă spre marginea stâncii: 

 - Aaaaaaaaaaaaaaaaaa! 

 Aruncă ghiozdanul în prăpastie. Fără să-l privească se întoarse. 

 - Trebuie să adormi, trebuie să adormi, băiete! 

 Şi se culcă la câţiva zeci de metri depărtare de prăpastie chiar pe roca stâncii. Îşi simţea inima cum bate puternic. Se simţea foarte rău. Întreg lui corp era cuprins de o mare oboseală. 

 - Trebuie să adormi, trebuie să te odihneşti, te vei simţi mai bine după aceea.

Dimineaţa, ora 10 

 - 50, 51, 52, 53... 

 Un om stă pe-o bancă, într-un parc şi îşi numără firele de păr de la mâina dreaptă. 

 După-amiază, ora 16 

- 100001, 100002, 100003, 100004... 

 Acelaşi om îşi numără firele de păr de la mâina stângă. 

 Seara, ora 21 

 - 237821, 237822, 237823... 

 Acelaşi om numără. S-a oprit. Îşi freacă nervos faţa cu mâinile. Văicărându-se strigă: 

 - De ce nu putem obţine rezultatul dorit?! De ce nu obţinem adevărul până la urmă? 

 Se porneşte în tăcere. Merge încet pe o cărare din parc printre trecătorii care de obicei îl evită. 

 - De ce umblaţi dezbrăcat în public? Sunteţi nudist? Exhibiţionist?

 Îl întrebă o curioasă curajoasă. 

 - Dar tu de ce umbli îmbrăcată când afară e 45 grade Celsius la umbră? 

 - Păi nu se permite! 

 - Eu lucrez la altă companie. Acolo se permite. 

 - Cum se numeşte? 

 - Nume încă nu i-am pus. 

 - Sunteţi patronul ei? 

 - Câteodată am impresia că da!, îi sunt patronul. 

 - De ce aveţi doar impresia că-i sunteţi patron? 

 - La compania mea cuvântul siguranţă e foarte maleabil, de aceea. 

 - Ce fel de companie aveţi? 

 - Mă scuzi, domniţă: trebuie să plec. Nu te complica cu problemele altora! I-a spus din priviri şi a plecat.

Stătea iarăşi pe o bancă. Se uită din curiozitate la un băieţel care ghida prin telecomandă un avion-jucărie. 

 - Aveam atâtea vise! De ce-am ajuns să trăiesc din cauza laşităţii?! 

 Prin faţa lui trecu un alt copil ce privea printr-un caleidoscop. Îl privi câteva secunde şi din nou vorbi.

 - Lumea aceasta pare fragilă, încâlcită, plină de idei care nu se împacă una cu alta. Care este totuşi mecanismul ei de funcţionare? Savanţii spun că ştiinţa este raţională dar tocmai ştiinţa lor susţine că materia din univers a apărut din nimic. Vorbesc de legile fundamantale ale fizicii dar nu ştiu dedesubturile acestor legi. Artiştii se agaţă de lucruri care par atât de efemere dar care ar trebui să le confere genialitate operelor lor. Filosofii caută adevărul dar polemizează asupra definirii lui. Cu ceilalţi e la fel, cred că deţin adevărul dar această credinţă îmi pare foarte şubredă. Porni spre băieţelul care pilota avionul-jucărie. 

 - Salut. 

 Copilul era prea încordat din cauza pilotajului ca să-i răspundă.

 - Tu ştii de ce zboară avionul tău? 

 - Da, fiindcă are motoare şi aripi. Aripile îl menţin în aer. Motoarele fac ca el să se mişte înainte.

 - Am înţeles dar nu ai răspuns complet la întrebare. Presiunea aerului de sub aripi este mai mare decât cea de deasupra lor de aceea avioanele se pot ridica de la sol şi menţine în aer iar motoarele îl fac să se deplaseze în aer. Majoritatea avioanele(cu excepţia celor radioactive) au motoare cu turbine care absorb aerul din faţa avionului şi-l împing cu putere în urma lui, aşa avioanele pot să se mişte înainte. 

 - Şi acesta e răspunsul complet la întrebare? 

 El nu spuse nimic copilului dar plecă. Întâmplător se întâlneşte cu o persoană apropiată. 

 - Bună, prietene! 

 - Ooooo, salut! Unde ai dispărut? De ce nu răspunzi? Te-am sunat de-atâtea ori! 

 - Scuză-mă, am dorit să mă refugiez în puţină singurătate. 

 - Eeei, de ce aşa molatic eşti? Ce se întâmplă cu tine? 

 - Îţi aminteşti de momentul când ne-am dus în pădure. Am făcut un rug şi am început să vorbim despre cine suntem noi doi de fapt. Îţi aminteşti de momentul când am înţeles că noi suntem doi căutători de adevăr? Îţi aminteşti?

 - Da, îmi amintesc. 

 Şi rămase pe gânduri. 

 - Din cauza acelei întâmplări eu mi-am făcut un plan. După acel plan trebuia să călătoresc în diferite colţuri ale lumii ca să găsesc cele mai mari adevăruri. Şi toate aceste lucruri trebuia să le fac de unul singur, fără prea mulţi bani, de fapt doar cu un ruscac în spinare. Să laşi toate celelalte planuri în urmă şi să pleci... Prietene, ce zici să îndeplinim acel plan: acum, împreună, pentru Adevăr? Celălalt doar îl privi în ochi. 

 - Crezi că e o prostie. Sunt doar nişte vise copilăreşti, da?! Acum şi eu sunt de partea voastră. Ai dreptate sunt doar nişte vise fără importanţă. Dar când nu mai crezi în ele eşti măcinat de o mare durere. Tu ce simţi? Aşteptare fără succes a răspunsului. 

 - Lumea ţi-a băgat anastezicul în sânge. 

 - Nu ştiu ce să spun. E ceva foarte riscant. Şi crezi că e cea mai raţională decizie? 

 După o lungă tăcere.

 - Care e problema? De ce nu eşti deschis cu noi? Spune-ne ce ai pe suflet? Noi vrem să te ajutăm. De ce ai devenit aşa de sensibil la toate aceste întrebări filozofice? 

 - Mă duc să mă odihnesc. Nu te supăra pe mine fiindcă am devenit aşa de sumbru. Ştiu că vreţi să mă ajutaţi, de aceea vă mulţumesc, dar eu cred că acum cel mai bine e să fiu singur. 

 - Eiiii, de ce fugi? De ce din nou te ascunzi? Te rog, fii deschis cu noi! 

 Strigând(el s-a pornit încet) îi mai comunică.

 - Te-ai supărat din cauza că nu ţi-am răspuns afirmativ la întrebarea cu planul? Tu doar ştii de ce nu se poate. Tu doar ştii că eu îl consider ceva important dar nu poţi să laşi pe toate baltă pentru acest ţel. Viaţa nu e aşa de simplă. Nu deconecta telefonul: vreau să vorbească cu tine Alex şi Corina! Ai grijă de tine!

Ora 7, dimineaţa 

 Se ridică din pat. Privi pe geam la răsăritul soarelui. Luă dintr-un colţ al camerei un ghiozdan de turist. Privi de jur-împrejur camera sa şi ieşi din casă. Afară. Se uită de jur-împrejur: analiza împrejurimile. 

 - Nord, Sud, Est sau Vest? Se uită atent în toate direcţiile.

 - Mai bine-Est, acolo pare mai frumos! Îşi puse ghiozdanul în spate şi porni spre răsărit. În drumul său gândurile apăreau şi dispăreau din capul său ca nişte oameni care trec desculţi pe un drum de ţară şi lasă urme în ţărână. Capul său era preschimbat de urme, unele erau a unor picioare frumoase, altele a unor picioare urâte. Gândurile care apăreau în capul său năşteau alte gânduri şi stări de spirit. 

 Ora 7 şi 10 minute 

 În exteriorul său 

 Soarele strălucea perseverent. Aerul era plăcut mirositor prin locurile acelea. El trecea pe lângă o pădurice de arbuşti mirositori şi bogat coloraţi. Roua dimineţii conferea mai mult farmec locului acela. Mergea cu pas de melc pe un drum pietruit. Tăcea. Părea calm. În interiorul său - Aşa îmi va fi mai bine. Călătorind voi uita. Totdeauna am fost captivat de călătorii. 

 Ora 7 şi 35 minute 

 În exteriorul lui. 

Soarele era mai perseverent. Cerul era senin. Trecea pe lângă împărăţia unor viorele. Albastrul lor şi albastrul cerului erau într-o acerbă concurenţă. Dăinuiau mişcările, culorile, sunetele naturii. Zumzăit de albină. Adiere fină a vântului. Delicateţe a verdelui de iarbă şi albastrului de viorea. Discreţie artistică a zborului de ciocârlie. 

 În interiorul său 

 - Călătoresc spre nicăieri. Ce fac eu de fapt? 

 Ora 8 şi 1 minut 

 În exteriorul său 

 Câteva căsuţe mici, vechi, rurale, acoperite de ceaţă groasă şi albăstruie şi un somn adânc. Printre ele persista liniştea în armonie cu sufletul acelui sătuc. Cineva ar putea numi acel suflet atmosferă de epocă sau pitorescul locului.

 În interiorul său Entuziam! 

 - Ce sentiment(el confirmă)... De ce? Frumosul născut din istorie... Dar ce este frumosul? Nu contează! Trebuie doar să mă bucur din cauza conştiinţei de copil. Trebuie să merg mai departe. 

Ora 8 şi 10 minute 

 În exteriorul său 

 Ceaţa încet-încet se risipea. Sătucul îşi arăta o altă parte din pitorescul lui. În interiorul său. Entuziasm! Şi teamă că cineva sau ceva i-ar putea fura entuziasmul. 

 - Nu m-am simţit de mult aşa de bine! Calm, fii calm! Trebuie să fii pozitiv! Aşa, e bine! Bucură-te! 

Ora 9 şi 5 minute

 În exteriorul său

Mergea pe cărarea unei cîimpii. Ierburi înalte acopereau din plin locul. Galbenul cu care erau vopsite l-a fascinat de aceea făcu popas. Se aşeză în mijlocul lor. În interiorul său Admira frumuseţea. Tulpinile lungi şi subţiri ale ierburilor se legănau la cea mai slabă adiere de vânt. În interiorul lui 

 - Viaţa e atât de gingaşă! La orice adiere de vânt se poate frânge. 

 Repede se ridică şi porni. Mergea în pas grăbit. Cu ochii îndreptaţi permanent înainte mergea şi mergea. Trecu pe lângă curcubeu, pe lângă cel care mereu l-a fascinat-nu-i acordă nici măcar o privire. Trecu pe lângă nori giganţi şi albi, norii lui preferaţi-nici o privire. Trecu pe lângă cedri, arborii copilăriei sale-nici măcar o privire. Trecu pe lângă stânca unde a învăţat să escaladeze-nici o privire. Paşii lui erau tot mai violenţi. 

 Ora 12 şi 15 minute 

 În exteriorul său 

Valuri de nisip ars de soare.Câteva smocuri de iarbă afundate în acest pământ tăcut şi fierbinte. Valuri de piatră albă peste nisip. Se aşeză pe-o piatră. Era obosit. 

 În interiorul său 

Oboseala îi impuse o stare de moleşeală. Observă o piatră masivă care alunecă pe nisip. Privirea îi rămase pe ea. 

 În interiorul său 

 - Seci, uscate, grele, fără viaţă... Mâinile goale sângerează când le cară. Sufletul trosneşte... sunt aşa de grele, aşa de moarte! Îţi taie respiraţia când încerci să le ridici. Îţi rup oasele când cad peste tine. Să cari moarte... Pentru ce? 

Fiorii durerii îl capturase. Nu avu timp nici să se împotrivească. În câteva secunde durerea îi invadase sufletul ca un pahar umplut cu apă. Se vârcolea în chinuri ca o râmă pironită într-un ac. Plin de transpiraţie, gâfâind se porni din nou deşi nu se odihnise suficient. Purtat de mare agitare mergea dezechilibrat şi greoi. 

 Ora 13 şi 25 minute 

Reuşi să se liniştească. Frica pietrelor încet-încet o înăbuşi. Îşi recăpătă echilibrul interior. Scoase telefonul din buzunar. Cineva îl suna. Privea telefonul... nu ştia cum să procedeze. Până la urmă, închise. Îşi lăsă ghiozdanul jos. Se întoarse în urmă să se uite.

 În interiorul său

 - Urmele mele... Cum rămâne cu lumea cea din urmă? Chiar a dispărut? Trebuie să mergi! Nu contează ce s-a întâmplat cu ea! Cum nu contează! Tu ştii prea bine că contează! Eu ştiu că contează! Frica începu să pălească. Oare va putea renaşte? Resemnează-te! De ce s-o părăsesc? Nuuuu, mai departe de ea va fi mai bine! Va fi ca mai înainte? Ce să fac cu ea? Calmează-te! Aşa de multe lucruri minunate avea! Cum să mă bucur de ele? Cum...? Fugi! Fuuugiii! 

Se pare că vorbele nu puteau ajuta la împăcare de aceea doi luptători se pregăteau de luptă. Stăteau faţă în faţă, se priveau ochi în ochi şi se întrebau dacă chiar trebuie să lupte. Altă soluţie nu au găsit deci au continuat. În grabă îmbrăcau armurile, le strângeau pe corp, le aranjau cu mâinile tremurânde. Îşi puneau coifurile pe cap. Îşi alegeau armele cele mai potrivite. Îşi dezmorţeau mâinile şi picioarele. Cu o lungă răsuflare şi o privire unul la altul erau gata de luptă. Ţineau strâns armele în mâini şi aveau încredere în ei şi încredere pentru ce luptă. Conquistadorul pregăti sabia. Războinicul incaş pregăti suliţa. Se avântară în luptă. Cu fiecare lovitură, sabia spaniolului scânteia tot mai aproape de capul incaşului. Loviturile suliţei răsuna din ce în ce mai tare în armura conquistadorului. Între frică şi curaj, încrucişarea armelor era teribilă. Inimile lor îngheţau şi se topeau, armurile se înfierbântau, mâinile deveneau tot mai neîndemânatice când armele trosneau, se toceau, şuierau, se arcuiau şi înspăimântau. Sângele simţea că va curge. Inimile simţeau că vor plânge. 

 - Nu, nu pot să merg mai departe! Inima lui lăcrima: îşi aminti de cel cu care încerca să creeze un avion la 12 ani, de unul din primii săi prieteni. 

 - Cum rămâne cu prietenii mei? Dar cum rămâne cu tine? Îi iubesc atât de mult! Acolo nu mai este lumea ta! Poate greşesc! Eu doream să devin un iluminist! Eu doream să devin un inovator! Cum rămâne cu studiile mele în ştiinţă? Nu contează! Idealurile mele nu înseamnă nimic pentru tine? Tu eşti un monstru! Pentru tine ele nu mai contează! Şi tu eşti un monstru pentru că tu nu crezi în ele! Eu vreau să cred în ele! Căzu în nisip. Urla şi se zbătea. 

 - Dă-mi voie să gândesc lucid! Nu mă presa, te rog! Revino-ţi! Nu pot! Dacă tu nu poţi, eu pot! Mişcă-te! Ridică-te! Fugi! Fugiii! Fugiiiiii! Haide! Armele războinicilor se scăldau într-un lac de sânge. Apucă rucsacul şi se năpusti înainte. În urma lui se ridica un nor de nisip negru. 

 - Mai repede, mai repede! Grăbeşte-te! Picioarele îi erau pe cât de obosite pe atât de repezite. Fugea de parcă în urma lui era o capcană groaznică. 

 - Nimic încă nu-i pierdut! Speranţa moare ultima! Speranţa, moare ultima! Ţipând, spuse de parcă i-ar fi zis unui duşman.

 - Speranţa moare ultima! Speeeraaanţa, moaree ultima! Auzi, speranţa! Ea este salvatoare! Slăbi din viteza pasului, şi vorbi foarte încet şi rar.

 - Nimic încă nu-i pierdut! Şi începu din nou să alerge din răsputeri. 

 - Fugi! Te aşteaptă un nou început! Fii sigur de aceasta! Da, eu fac alegerea corectă! Alegerea corectă! 

Iuţi pasul. Cu dinţii încleştaţi, picioarele umflate şi mâinile arse de soare alerga. Din nou iuţi pasul. Picioarele lui se împiedicau de nisip, corpul se clătina, ochii se mişcau greoi dar alerga în continuare. Se opreşte. Nu mai face nici un pas. Stă nemişcat. Este încordat ca o stană de piatră. Transpiraţia abundentă şi respiraţia grăbită îl fac acum pe dânsul om. În corpul său nemişcat stau două tabere de gânduri şi fac tras de frânghie. Nu se ştie care dintre ele va fi mai puternică. Întoarce capul încetişor în urmă. 

 - Eu fac alegerea corectă! Eu, fac alegerea corectă! 

 Prelungind să se încurajeze porneşte înainte apoi din nou înteţeşte pasul. De fiecare dată când simţea că tabăra adversă îi demonstra contrariul acestei afirmaţii accelera. 

 - Daţi-mi pace! Eu fac alegerea corectă! Incertitudinile sunt o certitudine. Daţi-mi pace, am spus! N-am nevoie de fatalism! 

 Alerga la graniţele posibilităţilor sale fizice dar rezultatele nu era prea îmbucurătoare. 

 - Daţi-mi pace! Eu fac alegerea corectă! Aaaaaaaaaaa! Aaaaaaaaaaa! Urla.

 - Fugi! Mai fugi! Din nou acceleră. Îşi epuiza într-un mod înfiorător forţele. 

 - Haide, nu vei pierde! Nuuuuuu! Aaaaaaaaa! Aaaaaaaaaa! 

 Intenţionat sări în nisip. Alunecă şi îşi răni genunchii.Gâfâind şi tremurând, stătea ghemuit pe nisipul fierbinte. Aerul uscat şi încins provoca dureri când răsuflai.

 - Adormi! Ai nevoie de somn. Somnul te va calma.

 Închise repede ochii şi îşi acoperi frenetic capul cu o haină. 

 - Acum dormi. Te vei linişti. Aaaaaaa! Cum să dorm? E ora două. E prea devreme! Cum să adorm?! Băgă capul în nisip. Închise strâns ochii. 

 - Adormi! Adormi! Adormi! Adormi! Se ridică din nisip. 

 - Am nevoie de durere. Privi în jur. 

 - O piatră. 

 Luă piatra. 

 - Buuum! Lovi peste genunchiul stâng. Gemând de durere se lăsă pe nisip. 

 - Încă o dată! Trase aer în piept. 

 - Buuum! Îîîîîîîîî! 

 Durerea crescuse.

 - Nu funcţionează. De ce? Conştiinţa... Leaşină! Da, curaj! 

 Ridică piatra deasupra capului. Trase aer în piept.

 - Buuum! Îîîîîîîîî! Sângele se scurgea de pe fruntea zgâriată. 

 - Buuum! Buuuum! Buuuum! Buuuuum! Buuuuuum! 

 Piatra primi culoarea sângelui. Cu o durere enormă în cap şi o stare de moleşeală se culcă pe nisip. 

 - Coşmarul nu dispare! De ce nu-mi pierd conştinţa? Ajutor! Ajutoor! Tăcu. 

Îşi opri privirea într-un punct.

 În interiorul său 

Brusc, corpul lui fu cuprins de o vibraţie pozitivă. Toate ce s-au întâmplat mai înainte parcă nu mai contau. Simţea că trăieşte într-o lume mai bună, revelată prin surprindere din spatele acestei lumi. Lacrimi. Bucurie. Nostalgie. 

 - Te-am iubit atât de mult! În fiecare dimineaţă tu mă inspirai. Şi căldura ta care acum mă usucă îmi place aşa de mult. Ştii cât de mult iubesc băile de soare. În fiecare zi îmi făceai viaţa mai plăcută, de fiecare dată când mă uitam pe fereastră. Cel mai mare vis al meu... Cel mai mare vis al meu era să iubesc viaţa pentru că credeam că viaţa e genială, e magnifică. Acest vis mă mişca înainte. Mă făcea să lupt. Să înfrunt riscurile. Şi iubeam viaţa ca nimeni altul. Nici lumea nu a reuşit să mi-l ia oricât a încercat. Apoi încrederea mea a murit: ideiile pot ucide, şi într-o zi am văzut ca fiind deşartă frumuseţea ei(vieţii). Echilibrul s-a pierdut. Nu mai eram în armonie cu visul meu. Cel la care am ţinut atât de mult a devenit un străin. Nu mai era alături de mine şi odată cu el m-au părăsit puterile. Lumea mea s-a prăbuşit. Am o rugăminte, prietene. Transmite te rog zeilor, cuvintele mele. Nu-mi pare rău că am trăit datorită acelui vis chiar dacă viaţa mea s-a transformat într-un chin. Şi dacă nu s-ar fi întâmplat toate acestea... m-aş fi bucurat acum de orice fir de nisip de pe faţa pământului, m-aş fi scăldat în frumuseţea ei pentru că e adevărat viaţa e frumoasă. Îmi pare rău. 

 43 de grade celsius. Cer absolut senin. Tăcere. Nici o adiere de vânt. Nici o fiinţă în preajma lui. La o secundă de la îmi pare rău din cer căzu lângă capul lui o picătură de apă. Inima lui a tresărit.

 - Ce se întâmplă? Este oare un semn? Poate fi doar o coincidenţă. Pe cer nu sunt nori: cum e posibil? O singură picătură poate cădea şi din cer senin. Ştiinţific, poate fi posibil. E nevoie doar de câţiva vapori de apă saturaţi sau poate a adus-o vântul. Vântul nu bate. Probabilitatea e foarte mică ca un strop de apă să cadă într-un deşert, mai ales când nu bate vântul şi cerul e senin. Dar există o anumită probabilitate. Sau poate ai avut o halucinaţie. Poate e doar o picătură de transpiraţie care a căzut de pe capul tău. Picătura e prea departe de capul meu iar eu nu m-am mişcat. Poate fi un semn. Dar poate fi o coincidenţă. 

 După alte câteva secunde de îngândurare. 

 - Soare, tu eşti extraordinar! 

 Se ridică încet în picioare. Îl durea tot corpul. Era obosit şi deshidratat. Aruncă o hârtie din buzunarul drept, îşi puse rucsacul în spate şi merse mai departe.

Nuvelă dedicată celor care caută s-au au căutat sensul vieţii.       

                                                                                                           anul 2011