Straniu este să vorbesc despre mine căci noi, oamenii rareori ne împotrivim tumultului vieții ca să întrebăm cine suntem și ce facem noi de fapt. Obiceiul de a ne identifica cu evenimentul care se produce este omniprezent în viața noastră. Am fost crescuți, deprinși și educați ca să reacționăm la un stimul fără a mai privi prin părți. Aplăudăm cu fervoare starea de concentrare mentală și igonorăm potențialul detașării. Poate ceea ce ne desparte de perceperea extinsă a realității în care ființăm este excluderea practicii de a analiza în permanență tot ceea ce se întâmplă în jur de parcă realitatea ar fi suma evenimentelor desfășurate și nu legile care au făcut ca ele să apară. 

Este dificil să apreciem care latură a realității este esențială în definirea ei. Același lucru putem spune și despre oameni. În cazul meu, voi încerca să mă caracterizez de parcă aș putea să mă despart de propria realitate interioară și totodată nu aș pierde capacitatea de a formula judecăți de valoare. De obicei, mă comport desigur, de parcă cunosc cine sunt chiar dacă nu am nici cea mai vagă bănuială despre cum apar propriile gânduri în conștiința mea. Dacă m-ați întreba de ce am avut un oarecare gând și nu altul nu v-aș putea răspunde. 

Pe neprevăzute pot deveni introvert sau extrovert. Din acest punct de vedere sunt o creatură hibridă. Sunt predipsus să cercetez cauze în loc de efecte. Îmi place să tratez oamenii ca potențiale nedescoperite. Lumea este văzută de mine ca un tot-întreg mai mult sau mai puțin conștient format din elemente diverse sau individualizate. Integrarea individualtății într-un act de armonie este pentru mine un model existențial cu sens. Am doza mea de scepticism la capitolul tipare existențiale universale. De pildă, consider legăturile umane de 2 feluri: relații și interacțiuni. Pentru mine este dificil să apreciez capacitatea de relaționare a oamenilor. Poate este vorba de faptul că ființa umană reprezintă o realitate psiho-spirituală de proporții și complexă. Poate este vorba de mediul care direcționează comportamentul și chiar felul de a fi al speciei umane. Poate este vorba de ambele ipoteze. 

Nu vreau să cred că sunt un produs al mediului în care m-am născut și nu cred că am altceva de ales decât să cred că felul meu de a fi este determinant în viața mea de specificul personalității mele dacă vreau să trăiesc. Continui să sper pentru că am sau cred că am dovezi care înclină în ambele părți balanța. În acest mod ajung la conceptul de incertitudine, despre care nu știu ce să cred: este un incident aleatoriu sau un model de autodezvoltare inventat de univers sau de către orice parte conștientă a sa. Se spune că orice ființă este veșnică ca parte a universului care se transformă dar nu dispare. Pentru mine universul pare a fi un colecționar care adună experiențe de viață folosindu-se de un mecanism oscilant bazat pe schimbare și perpetuare. Aparent este un joc dar de fapt este realitatea. Dimensiunile acelui mecanism par a fi greu de apreciat dar cu siguranță, ființa umană este o ființă cosmică în acest context.