Întâlnirea dintre doi străini

Cîteodată suntem învăluiţi de puterea reuşitei fără a ne compromite filosofia propriei existenţe, autenticitatea, cîteodată murim şi reînviem doar fiind constrînşi să concretizăm că viaţa noastră nu poate fi decît încercare şi de cele mai multe ori o viaţă împreună e preludiul unei morţi în singurătate. Viața e doar încercare, multe se pot întîmpla pe parcursul timpului predestinat dar imprevizibilul, imprevizibilul e rodul profeţiilor noastre.

Pulsul creşte, vasele de sînge se dilată cînd respiraţia mi se adînceste, plămînii aproape explodează şi oxigenul îmi arde fiecare celulă, încordarea e peste tot, pînă şi-n ascunzişul mădularelor, interiorul mi se transformă într-un magnet, într-o centură electrizată de agitata minte, de haos, de înfiorătoarea zvîcnire a dimensiunii laice, haoticul ei e ca praful de oriunde, mereu în miscare, mereu în derută. Strigător la cer e să trăieşti fără a şti de ce, să mori în neîmplinire şi atunci... şi atunci mă tem că viul nu mai e viu, mă tem că el se reduce brutal la neînsufleţit. Afectat de furtunile solare, de atractia lunii, de stele, de oameni şi legende, istorii şi inexplicabil totuşi mă simt masacrat de nepăsarea ei, indiferența, îndîrjirea ei e prea cruntă pentru mine. Pentru ea totu-i atît de material, fizicul ei se rezumă, se recompune, regenereaza din pozitive si negative energii. Neincetat mînată de vînturi necunoscute, nu se compară nici cu nestatornicia valului. M-am izolat în gînduri și idei, în paradoxuri si obscurităti, m-am însingurat ca un pustnic în chilia sa pentru a mă înţelege pe mine însu-mi, pentru a-mi întelege predestinarea şi m-am ciocnit de un zid gros, o barieră mai subtilă decît fiinţarea, tăcută, ce nu întreabă dar oferă răspunsuri perfide.

Aş vrea ca ceea ce urmeaza să fie tratat ca un modest scenariu de figurant pentru că eu - un observator docil, o sursă a evenimentului contez pe realism şi degajare ca componentele yin, yang într-o sferă de energie pozitivă deşi înclin spre obiectivitatea realului în detrimentul visului întrucit însuși caut dezvăluiri prin această istorisire.

Dimineată glaciară, toamnă tîrzie - un noiembrie ce se sesiza ca fiind sugerat de păduricea, poate parcul ce transla o combinaţie dintre solul îngheţat şi puţinul abur de văzduh care necurmat iradia albăstriul norilor într-o rară toamnă fermecată. Frunze ruginii, frunze încreţite, uscate sau încă vii, frunze în nuanţe de familie se preling la pămînt stăpînind zborul levitaţiei, melancoliei... toate sunt scăldate de adieri dulci ca de primăvară. Păianjeni ce transformă grădina de arbori într-o virgină fără dubii mă surprind dar frunzele ce dansează un joc erotic, necontenit balansîndu-se în cercuri de spirală conturează grav un noiembrie ce mi-a mişcat cursul vieţii. Toamna si acoperişul spre care ţintesc cu ochii sînt nişte lumi compatibile, ambele sufocate de vise şi dezamăgiri. Că tot povesteam, acest "cap"de edificiu, unul în "stil" mai sovietic, în paragină şi părăsit este vizitat regulat de un "personaj"ceva mai excentic, mai dus cu pluta după mulţi alţii. Bătrînului bloc îi păşea adesea pragul dimineaţa şi pentru că era destul de zgîrîienori aveai parte de pe el de o vedere întinsă. Rămîn înmărmurit de forţa lui de a medita. Zile in şir, pur şi simplu privind la tot ceea ce putea vedea de acolo şi de multe ori în "adunările" sale de tăcere era "acompaniat" de o cameră video cu care înregistra pînă şi cele mai obişnuite tresăriri ale oraşului. Am rămas intrigat de răbdarea sa, de calitatea lui de a rezista cînd faţa lui nu trăda nici o urmă de plictiseală deşi deprimarea parcă se hrănea din vitalitatea sa. În această dimineață întîrzia să vină la acest loc, stabilit întru-n obicei strict respectat de dânsul, dar surpriza nu venea de la el căci în clădire apăru un musafir, o mare excepţie la capitolul vizitatori pentru blocu' părăsit.

Persoana nou-venită deja se aşeză cu spatele la marginea acoperişului. Semăna cu un om cu nervii la pămînt, mi se părea furioasă, cotropită parcă de gînduri, gîndurile unei raţiuni şovăitoare, nesigure şi cel mai rău extenuată de climatul dur al existentei. Paraschiv, căci aşa fu botezat, persoana, de care vă vorbeam că are obiceiul de a fi pe aici ridica scările pe la etajul 2 cînd la jumătatea unei tigări de consolare se întoarse spre capătul clădirii lăsă ochii în jos şi inima şi-o simţi pătrunsă de adrenalina înălţimii, numai mînile încremenite,mînile cu care se agăţă de zid nici măcar nu tremură.

Frica adusă de vînt o loveşte fără încetare, fîlfîitul părului în oceanul curenţilor de aer şi totuşi se încumetă să stea acolo, chiar se şi ridică în picioare dăruindu-se complet incontrolabilui.

Uşa o deschise, norii mişcători răspîndiră umbra zborului cînd astupară coroana solară, dînsa infestă aerul cu demenţă şi ardoare neînţeleasă şi nici zborul magnific al porumbeilor nu mai aducea pacea şi înţelegerea umanităţii. Paraschiv abia ivit pe acoperişu' funebru, o privi "scurt" de parcă nici nu era surprins de prezenţa ei, se întoarse, cercetă "lung" scara pe care s-a urcat, apoi la fel de mut, se îndreptă lîngă o buturugă şi îşi concentră interesul la camera video ce o avea la îndemînă. Fata se întoarse spre el, calmă doar puţin parcă tensionată şi pînă la urmă izbucni:

- Tu, ce cauţi aici?

- Nu contează! Replică ea dispreţuitor. Se întoarse spre margine, îşi umpluse plămînii cu aer fiind ca în poziţie de atac.

- Dă-mi un "fum"?

- Oooo, stai, dă-mi un "fum"? Tăcere. El-speriat de acţiunile ei riscă şi se apropie dezinvolt de ea, încet se ridică la cîţiva cm vizavi.

- Ai un "fum"?

- Mă vezi să-mi ardă de astea?!

- Mizam şi eu pe ceva mai constructiv da' cu limbajul tău...

- Hai nu te mai da aşa viclean...Ce-i cu ipocrizia asta, eşti mare om de litere?!

- Ei, orice îţi doreşti să faci eu nu-ţi sînt duşman!

- Da, merci de;susţinere. Nu eşti prea convingător... şi la concret ce ai tu cu mine?!

- Lasă sarcasmul...eu...!

- Aaaa...iarăşi tu cu poetica ta...!

- Ce dracu te prosteşti atîta?! Nu vreau o sinucidere pe capu'meu! Ce-i cu orgoliul acesta? Doamne, peste tot orgolioşi! Agitat şi înfuriat se întoarse pentru cîteva ocoluri în juru'dînsei. Îşi "luă" inima în dinţi şi:

- Hai să schimbăm cîteva vorbe pînă să faci acest pas.

- Ce pas?

- Tu doar ştii ce pas! Şi dă-te jos, e prea risc acolo! Sigur îi întinse mîna.

- Ce pas?

- Să te sinucizi care altul!

- Cine a spus...?! Bien, să presupunem că aceasta pregăteam să fac...de ce nu,de ce n-aş face-o?! Şi-i întinse mîna să coboare.

- De ce nu,da?

- Pentru că te duci în beznă! Închipuieţi toate greutăţile şi motivele pentru care ai fi dorit să mori,ce ar fi dacă acolo s-ar dubla,tripla, nu ştiu s-ar mări cumplit de mult,ce-ai face tu?Îngrozitor,nu? N-ar fi fost mai bine să trăieşti aici cu toate problemele tale de om!? Te sfătuiesc aşa: ai o viaţă la dispoziţie - caută răspunsuri pentru ce ai nevoie, caută.

- Acum că ţi-am răspuns, povesteşte-mi despre viaţa ta, despre tine.

Îndoielnică din fire continuă timid:

- Ce să zic, deosebit răspuns mi-ai oferit, da...

- Te rog...

- Nu aștepta ceva cu adevărat cutremurător, nici nu găsesc ce ţi-ar aduce asta. Dînsul se bizui pe o privire miloasă, în acelaşi timp îmbietor de furtunoasă.

- Bine, vrei să ne deschidem?! S-o facem, încep eu dar asta aştept şi de la tine! Existenţa mea pînă la urmă nu-i atît de fericită, ştii de mică m-am confruntat cu dilema recunoaşterii.

- Asta ce-ar sugera?

- E atunci cînd nu poţi admira culorile calde ale vieţii, nu poţi savura momentele de tăcere, de nemişcare datorită dificultăţilor ce ţi-au aglomerat viaţa, greutăţi mai mult decît stînjenitoare.

- Cum ar fi lipsa de toleranţă?

- Într-adevăr, cum ar fi lipsa de toleranţă.

- Da, şi tu-mi vorbeai de autopoetică... Nu mă lua în seamă, n-am vorbit de mult, aşa...

- Cum?

- Mai relaxat,oricum!

- Nu prea vreau o retrospectivă a vieţii mele... De ce-ai venit aici?

Paraschiv se manifestă rezervat, destul de calm la întrebarea pe care prognoza că o va pune.

- Ştii ce reprezintă locul acesta pentru mine?! E casa mea, refugiul meu...Vin aici să mă descarc. Atît repaus e aici, ca într-un cimitir din care poţi observa tot ceea ce nu vezi în alt mod de viaţă.

- Şi ce-ai perceput?

- Practic nu vin pentru asta, dar pînă la urmă m-am ales cu mai multe presupuneri decît noţiuni concrete şi asta-i sfîşietor, nesiguranţa distruge dar nu mă plîng pentru că venind aici am putut să rezist şi am aflat ceva folositor pentru mine.

- Mai vrei o ţigară?

- Nu, mulţumesc.

- A fost un, un...

- Înţeleg.

- Cam asta-i, ştii, ăăăă....a arătat şi la TV - se spune că e o cale miraculoasă de a-ţi realiza orice dorinţă dar trebuie să respecţi III paşi: primul - să-ţi "formulezi" limpede năzuinţa, doi - să crezi că se va împlini, şi ultimul - să te mulţumeşti cu rezultatele dobîndite. Pîn' la pasu'doi toate bune şi frumoase şi dacă dorinţa nu ţi se împlineşte cum se explică şi condiţia din urmă?! Astfel trăiesc şi oamenii - vreau ceva bun de la soartă dar pot fi sigur ei de asta?!

- De ce eşti aşa de deprimat?

- Pentru că, pentru că mi-au întors spatele, m-au lovit pe la spate!

- Cine?

- Mulţi.

- "Mulţi"nu este ceva concret!

- Ştiu, da' e un subiect "sîngeros"!

- Cum ai ajuns aici, pentru aia?

O lege de tăcere parcă se aşternu peste atmosferă.

- Ţie greu să recunoşti propiile intenţii? Dar singură îmi spunea-i că te confrunţi cu obstacolul recunoaşterii!

- Nu, nu mi-e greu să recunosc, doar că...doar că mi-e greu să conştentizez, cum de s-a întîmplat asta, cînd multe mergeau atît de bine! Nu înţeleg ce îmi lipseşte!?

- Cum ai ajuns aici? Insistă personaju' masculin.

- În fine am rămas răvăşită... mi-e oribil să trăiesc în astfel de condiţii.

- Sunt prea mult blamată, de multe ori ignorată, acuzată ca o eretică de multe personaje din viaţa mea!

- Cred...

- Ce? Ce crezi?

- Cred că sînt făcută pentr-o altă lume, dar chestia cu ce a fi după moarte chiar m-a pus pe gînduri.

- Atunci ce-ai făcut ca să-ţi găseşti fericirea aici?

- Nu ştiu, atît de mult mi-aş fi dorit să vină de la sine!

- Ţi-ai fi dorit?

- Aşa e, căci sunt deja prea obosită s-o mai caut!

- Scuze, dar am nevoie să mă duc, mi-a părut...

- O clipă, ştiu ce gînduri ai!

- De ce să mă plîng unui străin? De ce să ne plîngem de jale?

- Totuşi vreau să-ţi prezint ceva, te rog... şi apoi ai cale liberă! Ce te costă asta?

Fata la cîţiva paşi înainte de Paraschiv se opri brusc, îngîndurată, dar perpetuă cu un zîmbet "scurt" ce se transformă într-un rîset puţin domolit.

- Ce te amuză?

- Ar trebui să fii profet!

- Unul oficial, da?!

- Ce-ai vrut să-mi dezvălui?

- Am un videoclip pe această cameră, te rog să-l urmăreşti!

Încerc să înfăţişez cîteva date din urma analizei mele de privitor. Se deschise o panoramă lugubră, de toamnă, de toamnă cu ger tomnatic. Nori de furtună brăzdau iute cerul. Astrul deseori lupta cu ei... ba intra, ba ieşea din ei. Rafale de vînt mugeau, atacau neprevăzut trecătorii şi zburătoarele cerului deveniseră neputincioase. Cu greu se înălţau spre lumină mai mereu fiind purtate de curenţi ca corăbiile în derivă şi apoi erau doborîte ca nişte avioane de vînătoare. Cîţiva porumbei izolaţi pe acoperişul de vizavi erau torturaţi de vîrtejuri, şi dezlănţuire de crivăţ a văzduhului. Îşi tot istoveau aripile încercînd să ajungă la pomii parcului, din nefericire puteau să ajungă maximum la blocu'din apropiere. Însă după această vreme parcă o veşnicie, reveni o altă lume, o altă vreme, un alt decor de natură, mai exact pe la zenit cînd potopul se retrăsese şi atunci cînd soarele deveni mai blînd, norii mai cuminţi şi lumea mai puţin grăbită - păsările au răspîndit mireasma plăcută a splendorii zborului chiar şi porumbeii bătuţi de capriciile atmosferei s-au regăsit unii pe alţii în parc, în casa lor.

- E cel mai încîntător, reflexiv, grăitor de la sine eveniment din viaţa mea! Exclamă Paraschiv.

- Vreau să ştiu ce-ai observat tu de aici?

- Sunt slabă cu filosofia dar pot istorisi onest că am rămas invidioasă de nesfîrşita lor putere de viaţă şi apoi păreau atît de bine dispuşi, fericiţi pe semne cînd şi-au regăsit semenii şi adăposturile! Cum puteau fi atît de radioşi datorită unei astfel de întîmplări cînd oamenii ar fi catalogat-o o banalitate de nesesizat?!

- Ştii ce mi-au văzut ochii prin astă înregistare? Uimit de acest filmuleţ al naturii am parafrazat în sinea mea că vieţuirea noastră e compusă din vremuri bune şi momente de nenorocire, astfel am extras propria-mi concepţie că trebuie să răbdăm, să duelăm cu perioadele urîte pentru a ne delecta cu fericirea vremurilor bune.

- Cînd ar veni aceste timpuri, şi cum ne-am găsi această mulţumire spirituală, cînd? Îmi pari ironic de optimist pentr-o viaţă atît de cruntă!

- Nu sunt Confucius, vreun filosof cu acte-n regulă şi chiar dacă te-ai referit ironic uite ce-ţi spun eu. Fericirea e peste tot! Deschide ochii şi vezi! Caută şi acceptă pînă şi fericirea lucrurilor simple ca un răsărit mai extraterestru de lună, nu ştiu, poate pentru că mai ai pe cineva drag lîngă tine.

- Şi dacă aş vrea mai mult...?!

-Atunci fii mai îngăduitoare cu tine şi caută să afli ceea ce pe bune te-ar transforma într-o persoană împlinită.

Ambii ochi în ochi îşi retrăiau viziunile specifice fiecăruia.

- Da, sigur, poţi pleca!

- Mulţumesc, ăăă, m-ai îmbogăţit c-o indicaţie de care n-am avut parte.

- Eşti binevenită oricînd, ştii unde mă găseşti!

Fata gata de "decolare" îşi aminti un nou amănunt:

- Ei, cum rămîne cu fericirea lucrurilor simple, aici ai parte de ele şi totuşi nu pari prea fericit?!

- Continui să mizez pe creativitatea mea...

- Îţi propun să mai ieşi prin oraş, să nu delirezi de atîta singurătate.

Aparent vehementă prin seriozitatea ei, Paraschiv intui că a fost o glumă şi se manifestă cu aceeaşi monedă.

- Şi invers, dacă nerozia de jos te va trudi prea mult dă o fugă pe aici. Ce zici?

- Poate nu-i o invitaţie chiar aşa de rea! zîmbi.

Rămas stingher, iarăşi se aşeză pe vechea lui buturugă,"porni" camera şi cu ochii închişi se delecta din universul înălţimilor tomnatice, univers perfect pentr-o şedinţă de însingurare deşi era mai luminos ca-n alte zile.