Incursiunea ochelarilor John Lennon

nuvelă 

Pentru cei care se mai simt copii

La marginea oraşului Tokyo, într-o grădină cu copaci bătrâni era o casă. Acolo locuia un bunel cu nepotul său. Bunelul, om bătrân cu suflet de copil, i-a cultivat nepotului din totdeauna ceea ce se numeşte manga. Manga (漫画) este cuvântul japonez pentru benzi desenate. Bunelul şi-a dedicat întreaga viaţă acestei arte. El a creat sute de benzi desenate şi anime-uri. Manga este creată dintr-o mixtură între arta japoneză ukiyo-e și stiluri străine de desenat. Nepotul era fericit în universul creat de bunelul său. Îi cunoştea prea bine toate benzile desenate şi toate filmele de animaţie pentru că era pasionat de această lume. Dar nepotul nu era un copil obişnuit: mai mereu absorbit de propriile gânduri, ţopăia şi zburda prin vasta sa imaginaţie. Cel mai bun lucru care putea să-l facă era să viseze. Visele lui erau dintr-o altă dimensiune.

Noaptea de vară. Lună plină. Cer înstelat. Pe o rogojină stă culcat copilul. Priveşte la stele. Ochii lui se adâncesc în stele şi devin mai luminoşi. Luna se apropie de el. În jur totul nu mai are formă. Se simte ca într-un vis adânc. Corpul său nu mai are greutate. Legile fizicii nu mai funcţionează. Simte cum pământul rămâne undeva în umbră. Inima şi gândurile sale rămân în locul legilor spaţiului şi timpului.

Se trezeşte dintr-un somn adânc. Sub picioarele lui simte nisip tropical şi apa minunată a unei mări. Priveşte în jur: palmieri şi liane colorate. De după ei se aude un zgomot ciudat. Curios, se îndreptă spre acel zgomot. 

 - Bună ziua! 

 Îi spune unui om care era ocupat cu mulsul unei girafe. 

 - Bună prietene, şi bine ai venit!

 - Dar unde sunt? 

 - Nu te îngrijora: eşti la tine acasă, crede-mă! 

 - Ce faceţi acolo? 

 - O mulg pe Gina. Întotdeauna dă cele mai bune bomboane Skittles. Poftim! Aceste bomboane au puteri magice. Îi întinse câteva bomboane colorate.

 - Mulţumesc! Mmmmm(savurând dulciurile)... Straniu. Mă simt de parcă întotdeauna aş fi dorit să mă serviţi cu aceste bomboane. Îmi păreţi atât de cunoscut dar nu sţiu de unde. Bomboanele sunt perfecte! Mulţumesc domnule, mulţumesc Gina! 

 - Cu plăcere. 

  Sunt la mine acasă?!, cu acest gând se porni să exploreze, cum era în firea lui, acest loc necunoscut.

Japonia feudală. O mică poiană într-un ocean de arbori masivi şi seculari, încărcaţi de istoria epocii Senkoku Jidai(epoca luptelor interminabile între oameni şi demoni în Japonia). 

 - Tu cine eşti? Se auzi un glas de după arborii groşi. 

 - Sunt Haruo! 

 - Eşti un demon mascat în om! 

 Deasupra capului lui Haruo răsări din întuneric o sabie gigantică mânuită de o fiinţă necunoscută! Haruo se ghemui la pământ aşteptându-i speriat ascuţişul nemilos. 

 - Osuwari(în japoneză înseamnă şezi)! 

 Ţipă o fată. Cel cu sabia de neoprit se prăbuşi imediat la pământ, de parcă o forţă invizibilă la rostirea acestui cuvânt l-ar fi trântit. 

 - Kagome! De ce? E un demon! 

 Din frunzişul pădurii ieşi o adolescentă îmbrăcată atipic japoniei medievale dar cu un arc în mîină şi o tolbă cu săgeţi. Veni în întâmpinarea lui Haruo. 

 - Salut. Mă numesc Kagome. Haruo încremeni.

 - El e Inuyasha! Arătă spre cel căzut la pământ.

 - Da. De unde ştii? Îl întrebă Kagome. 

 - Am senzaţia că l-am cunoscut într-o viaţă anterioară. De fapt(privi în jur) totul îmi pare atât de cunoscut!

Brusc, cerul fu acoperit de nori negri. 

 - Demonii din nou atacă! Strigă Inuyasha. 

 - Hai să ne ascundem în pădure! 

 Kagome îl luă de mîină pe Haruo şi fugiră în desişul pădurii, acolo mai erau ascunşi oamenii dintr-un sat. Inuyasha îşi ridică sabia de jos şi se năpusti în sus. Din ceruri curgeau mii de demoni înfiorători. Aveau cozi de şarpe, dinţi de alamă, limbi ascuţite şi veninoase, ochi roşii ca cărbunii încinşi şi erau însetaţi de sânge. Fără milă se năpusteau asupra oamenilor ascunşi în pădure. Curând ţipetele şi strigătele de jale au umplut pădurea. Ţăranii se luptau cu furci şi topoare, arme prea slabe pentru demoni. Săgeţile lui Kagome zburau în toate părţile. Haruo era ascuns după un copac. 

 - Haruo! Haruo! Strigă ea.

 - Am nevoie de o altă tolbă cu săgeţi. Te rog adă-mi! El stătea cu ochii închişi şi tremura de frică. 

 - Haruo, mai repede! Nu te teme, poţi s-o faci!, îşi spunea el. 

Se ridică de jos şi fugi spre tolba cu săgeţi. Luă săgeţile dar frica din nou îl năvăli când observă că demonii sunt atât de mulţi şi atât de puternici. Poţi s-o faci, se încurajă el şi fugi spre Kagome. Pe cer apăru o mulţime de scânteieri. Era sabia lui Inuyasha, Tetsusaiga, o sabie supranaturală făcută din unul din colţii tatălui său care a decedat. Curând din ceruri a început să ploaie cu sânge şi bucăţi din trupurile moarte ale demonilor. Sătenii au câştigat o nouă luptă cu demonii graţie lui Inuyasha şi Kagome dar şi a lui Haruo totuşi, fericirea nu putea ţine prea mult căci noi armate ale iadului se pregăteau să atace peste toate ţinuturile Japoniei.

Veni o noapte superbă cu cer curat şi lună mare, luminoasă. Pe un drum de ţară din hăţişurile pădurii mergea pe bicicletă Kagome şi Haruo. În urma lor venea Inuyasha. Ducea pe un umăr pe Tetsusaiga.

 - Putem să înnoptăm aici. Vorbi Kagome. 

 Pregătiră un rug şi se aşezară în jurul lui. 

 - Cum ai ajuns aici? Tu nu eşti din acest timp... Îl întrebă Kagome pe Haruo.

 - Nu ştiu. Dar cu siguranţă nu m-am născut într-o Japonie plină de demoni. În vremea mea doar la televizor poţi vedea astfel de lucruri. 

 - Nici eu nu sunt din această vreme. M-am născut în Japonia modernă. Sunt elevă în clasa a 9-a, acolo. Locuiam cu bunelul meu şi pisica mea, Buyo, pe unul din terenurile templului Shinto. Într-o zi Buyo s-a dus lângă fântâna părăsită din grădina templului. Când mergeam către fântână pentru a-l aduce în casă, un demon miriapod a țâșnit din ea și m-a tras înăuntru. A fost groazic. Aşa am călătorit în timp şi am ajuns aici. L-am găsit pe Inuyasha. Am aflat că acest loc este legat de mine.

 - Eu ştiu.

 - Cum, ştii? Cine ţi-a spus? Cum ai aflat? 

 - Am aflat de la alţi oameni, de la televizor! Voi sunteţi eroii mei!

Pădurea se schimbă pe nesimţite într-un deşert extrem de arid. Kagome şi Inuyasha au dispărut. Haruo se pomeni într-un spaţiu lipsit de viaţă, plin de tăcere. Dunele întinse şi vântul care şuiera în toate colţurile te făcea să te simţi ca într-o locuinţă părăsită. Pe cerul senin apărură două lumini foarte puternice. În scurt timp se apropiară de locul unde era Haruo. Luminile se transformară în doi luptători.

 - Son Goku şi Piccolo! Exclamă Haruo. 

 - Piccolo, planeta Namek nu este a ta! Pleacă de aici! 

 Piccolo îi răspunse lui Son Goku: Tu încă mai ai şanse să te salvezi, pentru planetă însă a venit sfârşitul!

Haruo căzu ca un măr dintr-un pom în alt loc. Se pare că era o altă planetă. O planetă mică(de doar câţiva km) din apropierea planetei Namek, pe care fiul lui Son Goku(Son Gohan) învăţa artele marţiale de la un maestru în speranţa că îl va ajuta pe tatăl său să salveze planeta Namek. Maestrul lui Son Gohan se apropie de Haruo. 

 - Bine ai venit la noi, Haruo! Tu încă nu ştii de ce ai ajuns aici dar curând vei afla. Trebuie să ne ajuţi pe noi, tu eşti cel care poate să o facă. Ajută-ne pe noi şi te vei ajuta pe tine însuţi. Ai auzit probabil de cuvintele pline de sens: prietenie, luptă şi victorie. Astăzi, tu şi Son Gohan trebuie să vă uniţi forţele ca să înţelegeţi profundul sens al cuvintelor. Misiunea voastră este să capturaţi asistentul meu înainte să ajungă la ascunzătoarea ei aflată de cealaltă parte a planetei. Asistentul lui era o gorilă. 

 - Succes! Cred în voi! Sper că iluminarea va fi darul vostru astăzi! 

Maimuţa putea sări câţiva metri în înălţime şi lungime. Era foarte puternică. Putea să fugă câţiva zeci de km fără să obosească. De partea cealaltă, doar Son Gohan se apropia de puterea maimuţei. Haruo şi Son Gohan poniră din dreapta şi stânga maimuţei ca s-o prindă. Maimuţa se furişă pe lângă ei şi cu o viteză uimitoare se îndreptă spe ascunzătoare. Son Gohan bazându-se exclusiv pe forţele proprii acceleră crezând că va reuşi să captureze gorila. Haruo rămase în urmă. - Son Gohan, opreşte-te! Son Gohan vino înapoi! Ai încredere în mine. Son Gohan am găsit soluţia! Son Gohan nu vedea o altă alternativă decât să fugă după maimuţă dar până la urmă se încrezu în Haruo şi se întoarse. 

 - Cum vom putea acum să prindem maimuţa?! Este foarte aproape de ascunzătoarea ei. 

 Haruo nu-i spuse nimic dar îi întinse o banană. 

 - Maimuţele sunt înnebunite de banane. Tu eşti mai puternic decât mine! Arunc-o spre dânsa. 

 Son Gohan aruncă banana. Gorila îi simţi aroma şi se întoarse după fruct. Ispita era prea mare aşa că maimuţa se aşeză jos şi apucă să se înfrupte din bunătate. Între timp Son Gohan reuşi să o ajungă din urmă şi s-o captureze pentru că Haruo mări gravitaţia în locul unde stătea maimuţa prin puterea minţii sale.

 - Bravo! Lecţia a fost învăţată!

 Haruo ai înţeles care este puterea luptei şi prieteniei! Ai înţeles că rezultatul lor este victoria şi ai înţeles că imaginaţia ta este o putere, că tu poţi să reuşeşti, tu-inima şi gândurile tale. Tu ştii că eşti în lumea personajelor tale animate dar nu ştii care este misiunea ta aici. A venit momentul să o afli! Vorbi maestrul. 

 - Momentul nu poate să vină!

 Îl întrerupse maimuţa. 

 - A veni înseamnă deplasare a unor fiinţe sau lucruri concrete. Momentul nu este nici fiinţă, nici lucru concret deci nu poate să vină deci domnule maestru v-aţi exprimat greşit! 

 - Bine, dacă ai limba lungă vei posti trei luni. Timp de trei luni nu vei mai mânca nici o banană, deşteapt-o! Învaţă oul pe găină! Şi nu mă mai face de ruşine faţă de toţi discipolii mei! Eu sunt maestru de arte marţiale de aceea port ochelari John Lennon, ca să impun respect! 

  De ce-am venit pe această planetă, vorbi singură maimuţa. 

 - Lasă în pace gorila, eu i-am teleportat de fapt ideiile acelea! Vorbi Haruo.

 - Tu crezi că eu nu ştiu, eu doar sunt maestrul! Nu mi-a plăcut să mă insulte cu glas tare! Cum spuneam a venit momentul să afli că unele personaje din desenele tale preferate Inuyasha şi Dragon Ball Z sunt nefericite. Creatorii lor, oamenii care i-au inventat i-au obligat să aibă destine pe care ei nu şi le doresc. 

 - Înţeleg. 

 - Tu şi doar tu trebuie şi poţi să-i ajuţi să obţină ce-şi doresc. De exemplu maimuţa şi-ar dori ca veşnic să călătorească în spaţiul cosmic. Gorila scăpă din mîini cele zece banane pe care le înfuleca şi rămase cu gura căscată. 

 - Înţeleg.

 - Eu mi-aş dori o fe... 

 - Vă înţeleg şi d-voastră sunteţi nefericit. Trebuie să plecăm. Avem să îndeplinim misiunea. Son Gohan trebuie să mă ajuţi să găsesc personajele nefericite din anime-ul Inuyasha. 

 - Nu pot: trebuie să îl ajut pe tatăl meu. 

 - Bine, atunci plecăm la el, şi după ce îl ajutăm ne ducem în lumea anime-ului Inuyasha.

 - Da, de acord.

Se teleportase din nou în deşert. Son Goku era la capătul puterilor după lupte crâncene cu Piccolo. 

 - Tată am venit să te ajutăm! 

 - Son Gohan, Piccolo nu poate fi învins! Fiule trebuie să plecaţi, vă rog! Dar maestru ne-a învăţat despre prietenie, luptă şi victorie.

 - Iar pe mine m-a învăţat că personajele din desenele animate trăiesc în galaxia Andromeda. Fiule, fugiţi vă rog, mă voi descurca singur. 

 - Nu pot tată, astăzi am aflat că unele personaje din desene animate sunt nefericite. Şi eu voi fi nefericit dacă nu te voi ajuta. 

 - Lăsa-ţi sentimentalismul: Piccolo se apropie! Trebuie să acţionăm! Spuse Haruo.

 - Într-adevăr, emoţional! Vorbi Piccolo. 

 - Ce ai la ochi? Întrebă Haruo. 

 - Îmi curge transpiraţia din cauza luptei. Şi până la urmă de ce luptăm noi, Son Goku? Este justificat conflictul nostru?! De ce suntem duşmani dacă putem fi amici? Spuse Picollo. 

 - Patetic! Piccolo şi Son Goku se îmbrăţişează! N-am ştiut că se va ajunge la o astfel de degradare din partea lor! Zise Haruo. 

 Son Goku continuând să-l îmbrăţişeze pe Piccolo, vorbi în şoapte către ceilalţi doi: aceasta e doar ca să ne salvăm vieţile, oricum el rămâne duşmanul meu de moarte. Piccolo începu să plângă. 

 - Hai mai repede să ne ducem în lumea Inuyasha! Piccolo rămâi aici. Ai nevoie să fii singur. Poftim, câteva şerveţele, ca... să-ţi ştergi transpiraţia din ochi. Ţine încă câteva şerveţele, ar fi bine să-ţi ştergi şi transpiraţia din nas. Zise Haruo. 

 Piccolo le vorbi: mulţumesc, m-aţi făcut fericit!

Son Goku, Son Gohan şi Haruo ajunse în lumea lui Inuyasha. Îl întâlniră pe acesta. Era trist. Părea abandonat ca un căţeluş aruncat în stradă. 

 - Salut! Ce s-a întâmplat, Inuyasha?

 Ei sunt prietenii mei Son Goku şi Son Gohan! Inuyasha nu le răspunse.

 - Ascultă, noi vrem să te ajutăm. Îţi suntem prieteni, ai încredere în noi! 

 - Kagome s-a supărat... Nu a vorbit cu mine câteva zile. Mă simt aşa de singur. Nu mă înţelege! Da, eu sunt un semidemon, care câteodată are nişte apucături agresive faţă de alţii dar sunt justificate şi până la urmă: eu am apărut din dragostea unui inu-yōkai (犬妖怪 cîine demon) şi un om. Vreau ca ea să mă înţeleagă.

 - Dă-mi voie să vorbesc eu cu el! Îi spuse Son Goku lui Haruo. 

 - Bine. 

 - Ascultă, om-căţel sau ...

 - Îl cheamă Inuyasha!

 - Mulţumesc, fiule! Ascultă incaşule! Fii bărbat! Nu dispera! Fii tu însu-ţi! Fii natural! Fii sincer şi ea va reveni la tine! Nu te teme! Eu la viaţa mea am avut atâtea ... 

 - De aici continui eu, merci Son Goku(spuse Haruo). El la viaţa lui a avut atâtea probleme de acest gen şi le-a rezolvat pentru că a fost el însu-şi şi a fost sincer cu ea! Îţi place de Kagome! Hai recunoaşte! Hai spune, nu te ruşina!

 - Da, evident. De aceea îmi pare rău că a plecat de la mine. 

 - Chiar îţi pare rău?

 Îl întrebă Kagome care răsări pe neprins de veste din pădure. 

 - Ce caută ea aici? Întrebă Inuyasha. 

Haruo îi răspunse: Nu-ţi fă griji. Situaţia e sub control. Am făcut o şmecherie şi ea a putut să asculte toată conversaţia noastră. 

 - Ce? Vă omor pe toţi! 

 Furios, Inuyasha se aplecă să ia sabia de jos. Între timp, Son Goku ajunsese la graniţele Chinei, Son Gohan escalada munţii din vecinătate iar Haruo reuşi să se ascundă după fustiţa lui Kagome. 

 - Inuyasha, calmează-te! Noi îţi vrem binele! 

 - Mă bucur! Şi ridică sabia. Între timp, Kagome se apropie discret de pieptul lui. 

 - Poţi să savurezi parfumul de la gâtul meu? 

 - Da. E parfumul florilor de câmp, preferatul meu. 

 - Ştiu. Nu aşa se savurează. Vin-o mai aproape. Trebuie să-ţi atingi buzele de gâtul meu ca să-i simţi întreaga frumuseţe! 

 - De ce? Eu şi de aici îl simt. Eu am miros de cîine aşa că... 

 - Adevărul e că vei simţi un parfum secret care de la această distanţă nu poate fi perceput. 

 Haruo se furişă în pădure. Inuyasha scăpă sabia din mîină. Trădătorul: îşi vorbi Tetsusaiga. 

 - D..., dîîî..., ddd..., daaaa, există încă un parfum!

 - E plăcut?

 - E incomparabil! 

 - Am observat Inuyasha, că buzele tale emană de asemenea un parfum special. 

 - Se poate? Da, desigur, te rog!

 Kagome îşi apropie până la o delicată atingere vârful nasului de buzele lui. 

 - Buzele tale... 

 - Daaaaa, Inuyasha! 

 - Emană un parfum atât de... Te superi dacă îl voi cerceta cu buzele! 

Eu de fapt miros cu buzele.

- Ce coincidenţă! Şi eu miros cu buzele! 

 Parfumul florilor de primăvară i-a înconjurat pe cei doi. Liliecii din jur au înflorit toamna. Demonii au părăsit în panică pământul. Nu au putut suporta atâta tandreţe. Shakespeare a scris Romeo şi Julieta. Floriile pasiunii au răsărit de printre pietre. Două constelaţii de stele s-au apropiat de pământ.

Cu ochii în jos, Haruo mergea încet prin pădure şi se gândea: Ce fac eu aici? Unde sunt de fapt? Ce se întâmplă? Sunt eu un copil dar nu pot să trăiesc aşa. 

- Haruoo! Auzi o voce în urma sa. Se întoarse încet. Ridică ochii de jos. La câţiva metri de el era o fetiţă îmbrăcată într-o rochie prinţesă de un portocaliu pal. Avea o statură apropiată lui, ochi mari şi albaştri şi o fundiţă albă în părul scurt(aproape de umeri), de culoare neagră. Era desculţă. Avea picioarele zgâriate. 

 - Daaa! 

 - Am venit aici pentru că... ţi-am auzit gândurile. Şi am crezut că ai nevoie de ajutor. 

 - Da, aş avea nevoie de puţină lumină în toată povestea aceasta.

 - Mă scuzi, am uitat să mă prezint. Numele meu este Alice. 

 - Bucuros de cunoştinţă, Alice! Din câte înţeleg, tu deja mă cunoşti. 

 - Da. Se apropie de ea şi-i întinse mîina. 

 - Înţeleg prin ce treci. Am avut şi eu astfel de întâmplări. Cred că ar trebui să ştii adevărul. Adevărul e că eu te... pot ajuta să-l găseşti. Dar dacă nu doreşti... 

 - Doresc. 

 - Tu ai nimerit într-o altă lume. Această lume se numeşte imaginaţia ta. Oricât de incredibil n-ar părea, acum imaginaţia ta este în imaginaţia ta! Tu ai un suflet de visător Haruo, şi doar cel mai mare visător are dreptul şi privelegiul de a călători în propia lui imaginaţie. Tu eşti eroul meu! 

 - Uauaua! Ăăăăă... Mulţumesc! Nu sunt obişnuit cu atâtea vorbe bune despre mine. 

  Ce-s cu toate complimentele acestea, se întrebă în gând Haruo!

 - Sunt nişte adevăruri... - Bine, bine, am înţeles. Mă scuzi. Am uitat că poţi citi gândurile.

Un roi magic de fluturi trecură graţios printre ei. Alice întoarse capul să-i privească apoi îl privi lung pe Haruo şi-l întrebă întinzându-i mîina: Mergi cu mine? El nu-i spuse nimic. Privind-o se apropie de ea şi o apucă de mîină. Se porniră după fluturii pădurii. Au ajuns la un pârâu. Haruo îi vorbi: Nu poţi să treci râul desculţă. Pietrele din el te-ar putea răni. Sunt ascuţite.

- De ce? Vor fi doar câteva zgârâieturi. L-am trecut de atâtea ori! 

 - Mă voi întrista dacă îţi voi vedea picioarele zgâriate! Se aplecă şi-şi scoase papucii din picioare. 

 - Te rog, încalţă-te! Îi dădu încălţămintea. Ea se uită la el şi luă doar un papuc. 

 - Vom trece râul într-un picior. Se apropiară de malul râului. 

 - Haide! Vorbi Alice. 

 - Mă tem de apă. Râul pare adânc.

 - Ai încredere în mine! 

 - Bine.

Au trecut binedispuşi râul şi au ajuns într-o oază de iarbă moale, fragedă, plină de prospeţime. Pe alocuri din iarbă se vedea câteo floricică. Pe fiecare din ele stăteau fluturii. Aripile lor străluceau în faţa soarelui. Priveliştea era de neuitat. Au intrat ambii desculţi în oază şi s-au aşezat. 

 - Aici e casa mea! E templul meu! Fluturii de aici sunt bunii mei prieteni. Pot să te întreb ceva? 

 - Da. Răspunse Haruo. 

 - Ce ai face dacă cineva te-ar transforma în cea mai monstruoasă creatură de pe pământ şi te-ar arunca în cea mai adâncă peşteră unde mereu persistă întunericul şi nu există nici o fiinţă, nici măcar un fir de iarbă? 

 Haruo se uită în jur şi se uită la ea apoi răspunse: Aş iubi mai mult viaţa şi nu doar pe ea! 

 - Şi ar fi suficient? 

 - Da, pentru că nu există niciun munte şi nici o prăpastie între sufletele noastre şi frumuseţile universului. 

 - Într-adevăr, nu există nici un obstacol! Spuse ea privindu-l în ochi.

- Haruo, avem nevoie de ajutorul tău! De neoriunde veni Son Gohan. 

 - Salut. Îi spuse lui Alice. 

 - Salut.

 - Ce s-a întâmplat? Întrebă Haruo. 

 - Kiriku a fost răpit de spiritele jocului Zuma. El te cunoaşte pe tine şi îţi cere ajutorul. Trebuie să-l salvăm. Haruo căzu pe gânduri. Nu ştia ce să facă. 

 - Bine, ne ducem să-l salvăm. Se uită în ochii ei şi-i vorbi: Promit să mă întorc şi să aduc un leac pentru zgârâiturile de pe picioarele tale. 

- Eu te voi aştepta. Vin-o repede. Aveţi grijă. 

 Ei se porniră. 

 - Haruo! 

 - Da!

 - Din cauza mea ai ajuns aici. Eu am vrut să vii aici.

 - Haruo să mergem, nu avem timp! Spiritele vor să-l sacrifice pe Kiriku. Cei doi au pornit în grabă.

- Unde ne ducem, Son Gohan?

- La munţii din vecinătatea pădurii. Nu e departe de aici. O oră, în mers de căprioară.

- Ce? Cine e Kiroku?

- Protagonistul desenului animat Kiroku şi Vrăjitoarea. Când erai mic îl adorai. Era favoritul tău. Îţi aminteşti?

Tăcere.

 - Nu-ţi aminteşti de copilul care a ieşit singur din burta mamei şi tot atunci a plecat să-l ajute pe unchiul său în lupta cu o vrăjitoare. Vrăjitoarea care făcea rău satului lui Kiroku. El era un băieţel inteligent şi curajos. A salvat copii şi bărbaţii satului din capcanele vrăjitoarei, a refăcut izvorul de unde sătenii luau apă şi până la urmă a schimbat vrăjitoarea din rea în bună şi s-a căsătorit cu ea.

- Cum e posibil dacă el era un nou născut? 

 - Ştii poveşti de genul: prinţul transformat în broscoi urât care sărutat de o frumoasă revine la forma iniţială. 

 - Desigur. Toţi copii ştiu aceste poveşti. Sunt clasice. 

 - Aici e la fel doar că Kiroku se transformă într-un matur cu pectoralii bine antrenaţi. Din cei care femeile se dau în vânt. De Zuma ai auzit sau iarăşi trebuie să-ţi explic.

 - Fireşte. M-am jucat în Zuma deşi cu fooaaarte mult timp în urmă. 

 - Ideea jocului e simplă. O broască aruncă bile din gură. Are gura mare. 

 - Îmi închipui.

 - Bilele sunt de diferite culori iar broasca stă în centrul unei... e un fel de labirint... totdeauna am avut probleme în comunicare. 

 - Am înţeles.

 - Prin acest labirint trece un şir de bile, iarăşi de diferite culori până ce ajung la o gaură şi cad în ea. Dacă cad acolo jocul e pierdut. Kiroku a fost dus în acel loc. Ca bilele să nu ajungă în gaură, broasca împuşcă acolo unde sunt bile de aceeaşi culoare. Când există 3 sau mai multe bile de aceeaşi culoare la un loc ele se sparg. Şirul de bile devine mai scurt şi aşa se depărtează de gaură. 

 - Am priceput. Chiar că ai probleme în comunicare. Bine, Son Gohan: nu e aşa de greu, ne vom descurca.

 - Nu ştiu ce să spun pentru că gaura... ea seamănă cu o gură... se deschide abia când şirul cu bile a ajuns foarte aproape de ea adică vom avea puţin timp ca să-l căutăm pe Kiroku în gură iar noi nu ştim cât e de adâncă şi unde este ascuns el.

Au ajuns în locul(era pe un munte) unde trebuiau să se joace în Zuma. Mai sus de acel loc stăteau spiritele care l-au sechestrat pe Kiroku şi aşteptau ca spectacolul să înceapă. 

 - Pentru aceasta ei l-au capturat pe Kiroku? Întrebă Haruo. 

 - Da, e vorba de puterea divertismentului. Răspunse Son Gohan.

Din nou Haruo: Ei ce caută aici? Son Gohan ridică din umeri. Era maestrul alături de asistentul său(maimuţa), Piccolo şi Son Goku. Maestrul: Bună iubiţii mei, discipoli. Ştiu ce s-a întâmplat. Nu vă temeţi, cât timp vă sunt alături sunteţi în siguranţă. Pentru început aşezaţi-vă comod şi meditaţi! Spiritele au umplut cerul cu fulgere şi tunete. Maestrul: Meditaţia a luat sfârşit. A venit momentul să începem jocul. Planul este următorul: Piccolo şi maimuţa vor sta în locul broaştei. Nu putem avea încredere în broască. Ar putea fi spionul spiritelor Zuma. Ei vor trage cu bile. 

 - Vom trage cu gura? Broasca arunca bilele din gură. Întrebă maimuţa pe maestrul. 

 - Ascultă goril-o: tu nu eşti broască, tu eşti un... peşte patruped din specia mamiferelor cu blană... iar cei de teapa ta au capul slab şi picioarele tari de aceea vei trage cu picioarele. 

 - Am înţeles maestre, sunt un peşte cu blană. 

 - Maestrul care poartă ochelari John Lennon, incult-o! Maestrul se adresă celorlalţi: Haruo şi Son Gohan voi veţi intra în gaură ca să-l găsiţi pe Kiroku. Iar eu voi încerca să negociez soluţionarea conflictului cu spiritele Zuma. Din nou câteva fulgere pe cer. Maestrul: Ce vorbesc eu! Voi fără mine nu faceţi nimic. Voi sta cu voi să vă protejez. Nu uitaţi: eu, am grijă de voi! 

 - Dar Son Goku ce va face? Întrebă Piccolo.

 - Son Goku găseşte-ţi şi tu un rost! Ce v-aţi legat toţi de capul meu? La treabă, leneşilor!

Jocu se începu. Şirul de bile se mişca prin labirint. Son Goku pregăti bilele. Piccolo şi maimuţa se pregăti să tragă. 

 - Acum! Foc! 

 Strigă maestrul ţinând în mîină un pachet de Popcorn. Haruo şi Son Gohan au intrat în gaură. Acolo era întuneric beznă.

 - Nu avem vreo sursă de lumină? 

 - Îmi pare rău, n-am luat nimic. Vorbi Son Gohan. 

 - Cum să-l găsim în întuneric? Kirooookuuu! 

 Niciun răspuns. Son Gohan: Concentrează-te. Tu doar poţi să afli unde e prin puterea minţii. 

 - Nu mă pot concentra! Mă tem de întuneric! Nu pot! 

 - Mai încearcă!

Între timp la suprafaţă. Maestrul: Loveşte în bilele roşii, maimuţă! Roşii ca culoarea... unei părţi din corpul tău. De ce n-ai învăţat culorile?

În gaură. Son Gohan: Kirooookuu, unde eşti? Kiroookuu, răspunde!

La suprafaţă. Maestrul: Bună ziua, doamnă. Dacă nu vă supăraţi, cine sunteţi? În lacrimi şi înspăimântată femeia răspunse: Sunt mama lui Kiroku! 

 - Nu vă faceţi griji, doamnă! Fiul d-voastră e pe mîini bune. Eu personal, am grijă de aceasta. Dacă îmi permiteţi, am o întrebare: toate doamnele din Africa sunt atât de exhibiţioniste? Adică, cercetaţi şi d-voastră: de la talie în jos aveţi o minunată fustă din frunze de baobab probabil, dar mai sus sunteţi aşa de lejer dez... îmbrăcată. Daaaaaa, întotdeauna, am ştiut că Europa e un continent secătuit de valori. 

 Femeia nu răspunse ci prelungi să plângă. 

 - Oooo! Daţi-mi voie să vă îmbrăţişez. Aveţi nevoie de solidaritatea unui veritabil mascul. O îmbrăţişă. 

 - Vreau să mă înţelegeţi corect, doamnă: e atât de greu să trăieşti 50 de ani cu o maimuţă! 

Femeia tresări. Se smulse din mîinile lui şi-i trase o palmă. 

 - Cum puteţi să vorbiţi astfel despre o femeie? Sunteţi un nesimţit! 

 - Dar doamnă... aş putea să vă spun pe nume, cuvântul acesta doamnă, mă scoate din sărite. 

 - Mă cheamă Angelina dar pentru d-voastră sunt o doamnă fără nume. 

 Pe alt front de luptă, Piccolo: Ăăăăă, probabil că mama ta ţi-a spus să nu faci cunoştinţă cu necunoscuţi mai ales cu cei care te privesc mai mult de 10 secunde şi chiar dacă eu te-am privit 2 minute fără încetare, îndrăznesc să te întreb: cum te cheamă? După ce maimuţa îl privi vreo 20 de secunde de jos în sus şi apoi de sus în jos, vorbi: Toţi îmi spun maimuţă sau gorilă deşi sunt un babuin care seamănă cu verişoarele mele, gorilele. Şi în ciuda acestor nedreptăţi numele meu este Monkey. 

 - Să nu crezi că flirtez cu tine, Monkey. Nu sunt genul de bărbat care se dă la prima necunoscută dar tu eşti atât de specială! 

 Între timp, Son Goku, cel mai puternic supererou din univers a leşinat în timp ce le aducea două bile. Pe frontul maestrului şi mamei lui Kiroku. 

 - Dar e adevărat, este o maimuţă ordinară. 

 - Nu e adevărat, orice femeie e neordinară. Piccolo către Monkey: Aveţi nişte picioare atât de graţioase! Am observat cum loveaţi bilele.

- Mulţumesc şi d-voastră cred că aveţi cu ce vă mândri. 

 Maestrul către femeie: Are cele mai păroase picioare! 

- Sunteţi un nesimţit şi un mincinos! 

 Piccolo: Aveţi nişte degeţele atât de fine! 

- Mulţumesc. Se observă că aprecia-ţi frumosul. 

 Maestrul către femeie: Degetele ei pot ţine odată zece banane. De fapt la câte banane înfulecă nu ştiu dacă e de gen feminin probabil că e de gen masculin. 

 - Domnule, dacă sunteţi netradițional nu înseamnă că aveţi dreptul să vă bateţi joc de femei.

- Ceee? Scuteşte-mă te rog de aşa aiureli. Dacă eram... cine spuneţi d-voastră nu vă mai îmbrăţişam. Femeia îi mai dădu o palmă.

Son Goku cu greu îşi reveni din leşinul puternic. Piccolo şi Monkey au uitat de misiunea lor dar şirul de bile ajunse foarte aproape de gaură. În ultima clipă dinaintea căderii, Son Goku sări în faţa bilelor şi se încumetă să le oprească mortala lor înaintare. Bilele erau nemaipomenit de grele. Son Goku trebuia să-şi apere titlul de cel mai mare supererou al universului. Toţi muşchii lui erau încordaţi la maximum. Fibrele musculare se rupeau, oasele lui trosneau şi atunci îşi aminti când maestrul îi povestea de filmul 300 de spartani şi anume momentul când cei 300 erau împinşi de imensa armată persană într-o prăpastie. Îl citez pe maestrul: Picioarele spartanilor intrau în nisip ca copitele cailor de tracţiune. Scuturile lor se înfierbântau din cauza presiunii. Inimile lor săreau din piept. Respiraţia lor devenea tot mai adâncă. Un milion de perşi îi împingeau în prăpastie şi nici un spartan nu a căzut în ea ba din contra, spartanii au ripostat şi au reuşit să-i arunce pe ei, în prăpastie. 

- Son Gohan, Haruo, grăbiţi-vă! Bilele din clipă în clipă vor ajunge în gaură! Strigă greoi Son Goku. 

În gaură. Vorbea Son Gohan: Trebuie să-l găseşti, te rog grăbeşte-te! Haruo se încuraja: Întunericul e o iluzie! Întunericul e o iluzie! Întunericul e o iluzie! 

- E sub noi, e chiar sub noi! Trebuie să săpăm puţin şi-l vom găsi. Spiritele l-au ascuns într-un sicriu. Strigă entuziasmat Haruo. 

 Că veni vorba de ele, unul din spirite exclamă: Cel mai demn de milă joc din câte am avut nenorocirea să văd! La Haruo şi Son Gohan. 

 - Ar fi bine să chemăm maimuţa să sape. Degetele ei se aseamănă cu cele a lui Hulk. 

 Piccolo către Monkey. 

 - Dă-mi voie să-ţi sărut degetele. 

 - Să ştiţi că mă emoţionaţi şi de fiecare dată când mă emoţionez trebuie să-mi spăl labele adică mîinile ca să-mi vin în fire. Într-o clipă revin! 

 Înapoi la Haruo şi Son Gohan. 

 - Ah, n-avem timp s-o chemăm. Trebuie să săpăm noi. Gorila ar fi făcut munca aceasta în 20 de secunde, nouă ne trebuie 2 minute. 

 - Grăbiţi-vă! 

 Răguşit şi aproape în şoapte zise Son Goku. Haruo: Desigur, cum am putut uita? Bomboanele Skittles au puteri magice. Haruo scoase un pumn de bomboane dintr-un buzunar şi se puse pe ronţăit. Son Gohan: Ce-i cu tine? Acum ai găsit momentul să mănânci bomboane?! Măcar dă-mi şi mie câteva, ai o mulţime. 

- Nu pot prietene, le folosesc pentru că au puteri magice. 

 - Chiar ai nevoie de atâtea? 

 - Da, voi fi nevoit să le mănânc pe toate dar o fac pentru Kiroku.Cu ajutorul bomboanelor Skittles, ei l-au eliberat pe Kiroku şi toţi trei au ieşit din gaură. Son Goku şi-a apărat titlu. 

 - Salut, Kiroku!

- Salut, Haruo! Mulţumesc! Eşti un prieten mare! Kiroku îl îmbrăţişă. 

 Son Gohan: Tată, cum te simţi? 

- Sunt bine, fiule. Tu?

- Şi eu. Ai fost bravo, tată! 

 - Eu ştiu fiule.

Piccolo către Monkey. 

 - Mergi cu mine? Cunosc o splendidă livadă de bananieri. 

 - De ce nu?! 

 Maestrul fugind spre salvatorii lui Kiroku: Discipolii mei, cum vă simţiţi? Sunteţi teferi? Mi-am făcut atâtea griji pentru voi! Eu tocmai am salvat o biată femeie din ghearele spiritelor. E mama lui Kiroku. 

- Mama e aici?

- Da, uite acolo, plânge nesuferita, am vrut să spun biata suferindă. 

 - Maaaamăăă! Kiroku fugi spre ea. Maestrul: Felicitări! Aţi făcut o faptă mare! Sunt mândru de voi! Se pare că-mi urmaţi înălţătoarea cale!

Haruo se uită la spirite. Unul din ei îi zâmbi discret. În câteva secunde, simţi cum totul(din nou) îşi pierde forma. Legile pământului îşi făceau prezenţa. Lumea noastră devenea iarăşi realitate pentru el. Se trezi pe rogojina de unde privea mai înainte la stele. Disperat şi în plină alertă striga căutând cu ochii: Alice? Aliiice? Alice unde eşti? Alice nu era acolo. Intră tăcut în casă. Îi vorbi bunelul: De ce ai stat atât de mult în grădină? Masa demult e gata. 

- Bunele, cumpără-mi te rog un Alice în Ţara Minunilor şi încă ceva, cumpără-mi te rog o cutie de vopsea. Ştii pe cei de la magazinul de jocuri Zuma?! 

 - Şi ce-i cu ei? Ei colecţionează vopsele. Vreau să le îmbogăţesc colecţia cu o nuanță minunată.

Următoarea seară. Un băieţel de 12 ani ţinând în mîină o carte şi privind la stele spune: Mă voi întoarce. Doar ţi-am promis.

Alice către spiritele jocului Zuma: Mulţumesc că m-aţi ajutat. Haruo este şi curajos!

Ochelarii maestrului către Tetsusaiga(sabia lui Inuyasha): Alice este o fiinţă principială în ale dragostei.