Aspirațiile unei civilizații oarbe

În fluxul bătrân al timpului pământesc s-a născut odată o seminție. Chiar la sânul cel mai lăptos al Geei a răsărit această spiță. Până și ea - seminția, știa de acest fapt încă din primele sale amintiri de viață. În conștiința ei, încă nealterată, apăreau deseori vise, vise adevărate cu pământuri veșnic mănoase, lunci și izvoare cu ape cristaline, câmpuri foșnind de viața florilor, ierburilor și animalelor de tot felul, creste de piatră și stânci strașnice și splendide, crânguri și hățișuri de-o vârstă cu huma și noroiul din care le ieșeau rădăcinile.

Născut pe un imens tărâm veșnic fertil și grijuliu, acest neam nu a cunoscut durerea, nu a cunoscut foamea, nu a cunoscut întristarea, nu a cunoscut însingurarea. Geea îi zâmbea în zori galbene de zi și îl adormea cu hipnoza dulce a bolții înstelate, imensă și plină de alte odrasle ale Geei, născătoarea edenului. Somnul dulce în care cădea acel trib era nu mai mult decât o continuare a vieții lui din acel lăcaș al fericiților. Spaima îi erau necunoscute lui tot atât cât neantul și haosul. Bucuria lui era pe măsura neprețuitelor daruri din acea grădină necuprinsă cu ochii. Grația era fără încetare pe limba acelui trib, îi înflorea în inimă și se revărsa prin lucirea ochilor săi.

Seminția Geei și-a tot hrănit duhul și corpul din roadele abundente ale acestei grădini. În mărețele ei caverne a umplut pereții de piatră cu picturi murale, desene și inscripții iar în sufletul ei purta epopei, cânturi populare de proslăvire și mulțumire. A migrat în toate colțurile grădinei ca să-i cunoască și cele mai fabuloase ascunzișuri și cele mai mărețe creaturi. A cercetat spiritul acestui tărâm și de fiecarea dată acest cutezător trib simțea amintirea fantasmagorică a laptelui dulce și cald al Geei care curgea în gura lui umplută cu salivă. Ca rădăcinile unui copac nespus de mare acest trib s-a răspândit peste tot și a început să aspire din seva acelor pământuri mănoase cuprins de febra unor dorințe pe care nici el nu le putea înțelege prea bine în timp ce Geea devenea tot mai slăbită și nevralgică.

Cutezătorul trib, plin de dibăcie și inteligență a creat, mânat de propriile lui aspirații, ziduri de hotar nemărginite, orașe întinse cu apeducte și drumuri pavate, sobe și băi din cele mai costisitoare teracote, vile și palate somptuoase din cele mai rare și scumpe măruntaie ale Geei: din granit, din marmură, din bronz și aramă, din argilele cele mai alese, din soiuri de arbori minunați: din abanoși, din baobabi, din molizi, din eucalipți sau din cedri și până la urmă ceea ce el a numit împărății, regate, ținuturi sau imperii.

Geea devenea tot mai bătrână, tot mai neputincioasă dar grija și susținerea ei nu scădeau la fel ca puterile ei. Tribul care altădată trăia mereu fascinat de feeria fără cusur a Geei, era de astă dată cufundat în mrejele propriilor năzuințe. Mereu își spunea că este un trib ales, că îndepărtarea sa față de Geea nu poate să-l nimicească dar tot ce făcea era doar să-și orbească mai departe duhul.

De unde au provenit acele strașnice dorințe care i-au inundat sufletul și-l fac să meargă orbește acolo unde se îndreaptă?! De unde a apărut lăcomia lui atât de avară?! De unde a apărut setea lui atât de puternică pentru conducere și dominare?! De unde a apărut răceala cu care tratează grădina maternă și viețuitoarele ei?! Cum au apărut aceste oribile aspirații în sânul vechiului eden pământesc?!

Aspirațiile acestui trib îi adormeau spiritul său tulburat. Nu mai cunoștea ce se petrece în jurul său de parcă bătrânețile Geei l-au cuprins și pe dânsul. Memoria sa îi scădea pe zi ce trece. Acum Geea mai era doar un nume mitologic pentru el. Un nume sinistru pe filele de pergament care găzduiau o limbă părăsită iar dânsul - un neam rătăcitor și singur în cosmosul larg, absent, de nesuportat.

Aspirațiile care odinioară i-au părut un lucru firesc și nobil în calea înălțării sale s-au înrădăcinat în obișnuințe și dependențe cu rosturi nici de el știute. O beznă a cunoașterii triumfa în spiritul apăsat de dorințele fulgerătoare. Puterile sale mentale îi slăbeau și se deformau în ceea ce acest trib nu putea ghici.

Când tribul acesta se lărgi atât de mult încât se întrecea cu talia tărâmului din care ieșise, legătura cu Geea era aproape pierdută. Laptele dulce și cald al Geei era prezent doar în cele mai scurte și obscure visuri ale sale. Gustul sălciu al vieții sale devenise o noimă pentru el la fel de uzuală ca dorințele sale sfredelitoare. Spiritul său se molipsi de sterpătura pământurilor altădată mănoase. Acest trib părea să sfârșească în neant și haos.

Din acest oribil sfârșit se ivi următoarea dorință, cea de a înțelege: ce este neantul? ce este haosul? să se teamă oare de ele? Până atunci nu a avut ocazia să întrebe pe cineva de cele două. Dar șirul lung de dorințe pe care îl purta deja de milenii în suflet făcea această dorință de la capăt o infimă atracție în spiritul său nomad și aproape sau chiar dement.

Minunățiile de altădată ale grădinii au fost risipite iar spiritul Geei nu mai răspundea la apelul de ajutor. Pe pământul pustiit a rămas tribul singur. Privea deasupra sa cerul cu nori de smog. Privea jos solul prefăcut în nisip de pustiu. Călătorea în toate părțile iar neantul părea să cuprindă pe toate din jurul său până și conștiința sa. Simțea contopirea cu neantul. Vechiul amalgam de aspirații s-a redus la această ultimă preocupare. Stătea pe acel pământ lipsit de grădina vieții, simțea firicele sterile de cuarț care se prelingeau pe picioarele lui. Dar nu erau numai firicele de cuarț acolo ci și puține semințele ale Geei, puse de-o parte de înțelepciunea ei, pentru a răsădi din nou o grădină în locul celei care se contopea cu neantul.